Parohia: intre lume si Imparatia lui Dumnezeu- Conferinta pr.Marc Antoine

User Rating:  / 0

Details

Category: În Dialog cu Biserica

Published on Joi, 11 Aprilie 2013 20:55

Written by Pr. Adrian Iuga

Hits: 5940

Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi pentru harul Sfântului Duh eşti prezent aici în mijlocul nostru, cu smerenie ne rugăm Tie: pentru Sfântul Duh ne învredniceşte pe noi a ne împărtăşi cu nespus şi de neînţeles înţelepciunea Ta. Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Tie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea…

Parohia, între lume şi Împărăţia lui Dumnezeu

Ne bucurăm pentru că am fost invitat să împărtăşim acest moment din viaţa parohiei şi să ne bucurăm împreună de dragostea frăţească din sânul acestei comunităţi.

Cu binecuvântarea părintelui paroh, am pregătit câteva cuvinte despre viaţa parohială pe tema – poate puţin cam ambiţioasă ! – « Parohia, între lume şi Împărăţia lui Dumnezeu ». Cu adevărat, prin participarea la viaţa parohiei putem pătrunde Taina Bisericii. Această participare este deosebit de importantă, dar nu este întotdeauna uşor de realizat: acest lucru poate să ne ajute să ne gândim împreună la ceea ce Domnul vrea pentru noi şi la felul în care El ne ajută. M-am rugat la Dumnezeu şi mi-a fost dat să abordez următoarele idei: Parohia se află la interfaţa dintre lume şi Împărăţia lui Dumnezeu; Parohia este locul în care omul luptă pentru a intra în Împărăţie; Parohia reprezintă totodată comunitatea care este chemată să dea mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Nădejduim să se pară interesant la cititorilor !

I.             Parohia este interfaţa între lume şi Împărăţia lui Dumnezeu

Toţi membrii unei parohii, fie că este vorba despre preot sau despre credincioşi, trăiesc în lume; suntem, în general, membri ai societăţii civile, cetăţeni sau, în orice caz, ne bucurăm de toate avantajele societăţii, iar credinţa noastră şi dorinţa noastră de a fi creştini sunt confruntate cu toate ispitele venite de la aceasta.

A. Definiţia vieţii noastre în parohie este dată de Însuşi Hristos :

a) După cuvântul Său (Ioan 17, 15), suntem « în lume » fără să fim « din lume », altfel spus, fără ca sursa şi referinţa gândurilor şi acţiunilor noastre să ne vină din lume. Cum putem defini “lumea”? În primul rând este creaţia, apoi societatea civilă şi, deopotrivă, tot ceea ce nu are cunoştinţă de Dumnezeu sau se opune Lui. Cum definim Împărăţia? Este, în mod esenţial, participarea la dragostea lui Hristos pentru Tatăl şi pentru fraţii noştri; este biruinţa dragostei dumnezeieşti prin împreună trăirea oamenilor întru voia Tatălui. Pot exista în viaţa noastră de creştini, deci de enoriaşi, felurite conflicte, mai mult sau mai puţin dureroase, între prezenţa în lume şi apartenenţa noastră la Împărăţie prin sfântul botez.

b) Ca membri ai comunităţii creştine, suntem « trimişi în lume » (Ioan 17, 11) : nu suntem aici din greşeală sau din întâmplare. Întâmplarea nu există, fiindcă lumea este guvernată de dragostea lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă pe lume fără voia sau ştirea lui Dumnezeu. Acesta ne-a trimis în lume, făcând în aşa fel încât să ne naştem într-o anumită perioadă, într-un anumit mediu, într-o anumită ţară ; şi, pentru unii dintre noi, acest dat este îmbogăţit prin experienţa emigrării într-o ţară străină, o altă lume.

c) Lumea în care trăim, chiar dacă nu Îl recunoaşte sau se opune Lui, aparţine lui Dumnezeu : este lumea « lui Dumnezeu » (Fapte 17, 24)aşa cum Împărăţia este Împărăţia « lui Dumnezeu ». Domnul este Împăratul lumii, adică voia Lui, exprimată în special prin Sfânta Evanghelie, este legea dată lumii pentru ca lumea să se îndrume după această lege. Acest lucru înseamnă totodată că, fiind în lume, suntem în casa lui Dumnezeu, adică la noi acasă. În acelaşi timp, suntem străini (1 Petru, 2, 11) în această lume, călători pe acest pământ, dat fiind că mergem spre Împărăţie. Este paradoxul vieţii creştine. Dar dacă suntem la noi acasă în lume, înseamnă că avem o responsabilitate faţă de lume şi nu putem să fim indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă în ea.

B. Hristos ne spune, de asemenea, că Împărăţia lui Dumnezeu este foarte aproape : trăim într-o lume care este vecină cu Împărăţia, limitrofă. Nimic nu desparte lumea de Împărăţie, chiar dacă sunt complet diferite una faţă de cealalată şi, pe alocuri, incompatibile.   

a) Când Hristos, după Înaintemergătorul, a zis că Împărăţia este “la îndemână”, “foarte aproape” (Luca, 10, 11), acest lucru ne aduce optimism şi speranţă. Cunoaşterea Împărăţiei trebuie să fie uşoară : tot ce trebuie să facem este să întindem mâna, să ne întoarcem către El ! Parohia este uşa de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Rai.

b) Hristos ne spune, de asemenea, că este prezent în lume (Matei 28, 20): lumea nu este abandonată de Dumnezeu sau goală de El; Hristos locuieşte în ea prin harul Sfântului Duh. Hristos Dumnezeu este omniprezent ; este prezent în fiecare persoană umană (Evanghelia Judecăţii de apoi, Matei 19, 28), în fiecare moment. Când unul dintre noi suferă, El suferă şi când unul dintre noi se bucură, El se bucură. Acest lucru trebuie să ne atragă atenţia : e timpul ca noi, enoriaşii, să devenim conştienţi de prezenţa lui Hristos printre noi în fiecare clipă.  

c) Hristos se roagă pentru lume şi pentru noi (Ioan 12, 47 şi 17). Prezenţa sa, chiar dacă invizibilă, este lucrătoare. În special, fiecare săvârşire a Sfintei Liturghii este o rugăciune a lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi, o rugăciune în care Hristos se dăruieşte prin jertfă nesângeroasă tuturor oamenilor, celor care cred în El şi celor care nu cred încă în El. Acest lucru ne face să fim optimişti şi ne încurajează să dobândim dragostea faţă de oamenii care sunt în lume, chiar dacă nu suntem de acord cu spiritul, adică cu mentalitatea lumii.

C. În mod concret, viaţa noastră, trebuie s-o recunoaştem, este adesea împărţită între lume şi Împărăţia lui Dumnezeu din care facem parte deja prin Sfântul Botez.

a) Ne încearcă adesea sentimentul că suntem « între două luntri », un sentiment de vertij câteodată, ne confruntăm cu dificultatea de a fi creştin, cu paradoxul credinţei în viaţa de zi cu zi în societatea civilă, al cărei discurs este diametral opus mesajului Evangheliei, cu precădere în ultima vreme, din pricina propunerilor de lege făcute de Guvern. Acest sentiment nu trebuie să ne facă să cădem pradă celui Rău care îl pândeşte, desigur, pe cel ce se îndoieşte, gata să cadă în păcat sau chiar în apostazie. Foarte mulţi creştini abandonează şi nu se mai implică în viaţa parohială.

b) Obstacolele care împiedică viaţa creştină în această lume sunt nenumărate şi le cunoaştem cu toţii. Tentaţia de a trăi ca un om din această lume este mare, fie din lene, fie din iubirea de patimă (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 9, 16; psalmul 36, 1-2, 7) sau pentru că cel Rău ne întunecă mintea şi ne face să nesocotim demnitatea noastră de botezaţi întru Hristos. Atracţia păcatului, în rândul tinerilor dar şi al enoriaşilor adulţi, este foarte puternică, câteodată aceasta pare irezistibilă: patimile, poftele trupeşti şi dorinţa de bogăţie, presiunea pe care lumea publicitară o exercită asupra noastră şi asupra copiilor noştri ; nu trebuie să subestimăm această atracţie.

c) În acelaşi timp, există în sufletul nostru chemarea de a trăi altfel decât în lume: sufletul nostru are întotdeauna ceva curat şi acolo îşi face lăcaş harul Duhului Sfânt ; acesta, primit la Botez, şi păstrat viu de familia noastră creştină, ne dă dorinţa sau nostalgia Împărăţiei şi ne rugăm : « vie Împărăţia Ta !». Sufletul creştinului tânjeşte după casa Domnului. Chiar şi creştinii cei mai depărtaţi de Hristos, din cauza desfrânării, din cauza materialismului, din cauza crimelor uneori, au în ei această nostalgie a Împărăţiei. Însuşi Adam, când a fost alungat din Rai, a simţit această dureroasă dorinţă de a fi din nou aproape de Dumnezeu. Tâlharul se roagă : « Pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta !».

II.          Parohia ca loc unde putem dobândi Împărăţia

Parohia este un loc privilegiat care îi permite creştinului să răspundă acestei nostalgii pe care o poartă în suflet şi să se întoarcă astfel spre adevărata sa patrie.

A. Harul credinţei şi al Sfântului Botez (mirungerea, împărtăşania) este o bogăţie şi o putere imensă. Creştinii au un potenţial nemaipomenit de sfinţenie în lăuntrul lor.

a) Să ne amintim că botezul este precedat de « lepădări » : Satana a fost alungat din viaţa noastră şi din cea a copiilor noştri. Nu mai are putere asupra noastră; nu mai poate acţiona decât dacă noi înşine îi suntem complici.

b) La botez, ni s-a dat libertatea de a face binele, altfel spus, de a face voia lui Dumnezeu, « unindu-ne cu Hristos ». Putem, avem capacitatea spirituală şi harul de a deveni sfinţi : să nu uităm acest lucru, mai ales în clipele de deznădejde !

c) Atunci când participăm la sfânta împărtăşanie, ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului, devenim părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu : ce putere nemaipomenită ! Acest lucru trebuie să ne întărească. Mai ales că, după ce ne-am împărtăşit astfel, ne întoarcem în lume : « să mergem în pace!» spune preotul şi suntem trimişi în lume purtând în toată fiinţa noastră harul dumnezeiesc al lui Hristos.

B. Tradiţia ortodoxă ne dă putere.Nu este o variantă oarecare a creştinismului; este tradiţia Apostolilor şi a Părinţilor şi pentru majoritatea dintre noi este credinţa strămoşească moştenităde la părinţii noştri şi de la naşi.

a) Fiind enoriaşi într-o parohie, suntem deopotrivă împreună-slujitori cu preotul nostru paroh, participanţi la cultul creştin în toată frumuseţea şi profunzimea lui. Prezenţa noastră în parohie la săvârşirea sfintelor slujbe, şi în special a Sfintei Liturghii, este indispensabilă: este datoria noastră şi de aici ne tragem puterea pentru a ne continua călătoria spre Împărăţia cerurilor. Trebuie să nu uităm că Sfintele Taine ale Bisericii ne fac părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu înainte de vreme. Biserica, Parohia, nu este Împărăţia; ci ea este uşa către Împărăţie prin Sfintele Taine, prin sfintele icoane, prin rituri şi prin rugăciunile personale şi comune.

b) Fiind enoriaşi într-o parohie, moştenim întreaga tradiţie ascetică. Desigur, monahii sunt cu precădere cei care păstrează această tradiţie. Dar, pe de-o parte, toţi enoriaşii au posibilitatea de a merge des la mănăstiri şi, pe de altă parte, lupta spirituală pentru a împlini poruncile face parte din viaţa oricărui creştin. La botez, am mărturisit: mă unesc cu Hristos! În fiecare zi ne luptăm ca să ne ţinem de cuvânt, iată ce înseamnă nevoinţa creştină.

c) Primim sprijin şi ajutor prin intermediul preotului nostru sau al duhovnicului. Acesta luptă, la rândul lui, pentru propria lui sfinţenie ; este şi el un enoriaş care tânjeşte după Împărăţia lui Dumnezeu. Şi ne ajută, ne împărtăşeşte din experienţa lui ; ne învaţă, ne ridică atunci când cădem şi ne ajută să îndeplinim poruncile dumnezeieşti. Luptă pentru noi, prin post şi rugăciune.

C. Viaţa parohială este locul transformării noastre. Se asemănă unui vas în care se plăsmuieşte omenirea reînnoită prin botez.

a) În parohie are loc « pocăinţa » noastră neîncetată. « A se pocăi » (Marcu 1, 15) înseamnă « a se întoarce », aşa cum a făcut Fiul risipitor : a mers în lume, a devenit un om de lume; şi apoi şi-a amintit că este locuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu şi s-a întors pentru a merge în Împărăţie acolo unde este Tatăl. Este vorba în primul rând de transformarea patimilor noastre, de a trece de la pofte la adevărata dorinţă de Dumnezeu; de la consumul de alimente din lume la împărtăşanie, hrana cea nemuritoare pe care ne-o dă Domnul la Ospăţul din Împărăţie.

b) Învăţăm, de asemenea, în parohie să mulţumim Domnului. Este un timp pentru rugăciunea de mulţumire şi este un timp pentru rugăciunea de preamărire: dacă ne vom gândi să mulţumim mai des Domnului vom fi invulnerabili. Cel care mulţumeşte Domnului locuieşte deja în Împărăţia Sa fiindcă are conştiinţa darurilor şi a bunătăţii lui Dumnezeu.

c) În cele din urmă, parohia este, prin excelenţă, locul în care creştinul învaţă să împlinească poruncile, spre exemplu prin iertarea celuilalt, dar şi prin generozitate, curăţenie trupească, prin ajutorul dezinteresat acordat fraţilor noştri, prin sacrificiul de sine. Dacă nu învăţăm să facem voia Tatălui în parohie, nu vom putea împlini voia Lui în lume !  

III.       Parohia şi mărturia sa în lume

A. Biserica este « apostolică »,altfel spus, vine de la Sfinţii Apostoli. Dar aceasta înseamnă, de asemenea, că natura sa este una misionară.

a) Misiunea creştinilor este parte integrantă a identităţii lor. Primii creştini au dat întotdeauna mărturie de credinţa lor, începând prin a vesti Învierea lui Hristos, aşa cum arată cartea Faptelor Apostolilor. Foarte rapid, misiunea lor s-a lovit de ostilitatea societăţii în care trăiau şi au fost nevoiţi să încununeze mărturia lor prin jertfa propriei lor vieţi: martir înseamnă a da mărturie. Cuvântul „martir” nu trebuie să ne înspăimânte!

b) La serviciu avem multe ocazii de a da mărturie de credinţa ortodoxă, dar în primul rând trebuie să fim un exemplu pentru ceilalţi. Dacă suntem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, dacă ţinem posturile Bisericii, dacă purtăm crucea, dacă iertăm greşelile celorlalţi, vom răspândi credinţa care ne însufleţeşte. Uneori, se poate întâmpla să fim nevoiţi să explicăm colegilor noştri de ce suntem creştini şi ce înseamnă Ortodoxia. Adesea avem posibilitatea să spunem „nu”, să refuzăm un compromis care ne-ar îngreuna sufletul şi vocaţia noastră creştină.

c) În viaţa socială, creştinul nu rămâne indiferent la dezbaterile publice. El este, cel mai adesea, un cetăţean, un alegător şi un posibil ales şi participă la deciziile luate pe plan municipal sau naţional. Chiar şi pe un enoriaş care nu are încă cetăţenia ţării în care trăieşte, deciziile luate îl privesc în mod direct şi îl afectează atât pe el cât şi pe membrii familiei lui. Responsabilitatea politică face parte din activitatea misionară şi apostolică a membrilor unei parohii. Aceasta consistă în a încerca să facem în aşa fel încât mesajul Evangheliei să biruiască în societatea civilă.

B. Acţionăm din interiorul comunităţii umane în mijlocul căreia ne-a trimis Dumnezeu: de dinăuntrul lumii.

a) Prin post, care se împotriveşte spiritului lumii, fiindcă taie voia, este inversul patimei, dorinţei de dominare şi de posesie. Prin post, în principal, mai mult decât prin orice altă manifestare exterioară, creştinul lucrează în lume.

b) Prin rugăciune pentru lume şi pentru mântuirea ei, pentru colegii noştri de serviciu, pentru vecini, pentru cel care nu este încă „fratele” nostru (de aceeaşi credinţă cu noi) ci „aproapele” nostru. Ne rugăm pentru întoarcerea lor şi pentru mântuirea lor. Dar şi mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care aceştia îl fac, fără să ştie poate că împlinesc voia Domnului.

c) Prin pocăinţă, primim de la Dumnezeu harul de a vedea păcatele lumii ca şi cum ar fi propriile noastre păcate. Dobândim astfel puterea de a nu judeca şi de a avea milă faţă de lume, după exemplul pe care ni-l dă Însuşi Hristos, precum şi forţa de a-I urma. 

C. Mărturia creştină este o poruncă (Marcu 16, 15)

a) Prin exemplu – martiriul: să îndurăm nedreptăţile pentru credinţă şi din dragoste faţă de lume sau, în orice caz, pentru oamenii care sunt în lume: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe unicul Său Fiu şi a trimis Duhul Său Sfânt; o altă dovadă a iubirii Lui pentru lume şi a voii lui de o salva este că trimite în lume pe cei botezaţi, pe ucenicii Săi, propriile Sale mădulare. Foarte semnificativă este dragostea lui Hristos manifestată de către creştini faţă de săraci, de cei aflaţi în suferinţă, de toţi cei „mici”.  Dimensiunea caritabilă şi socială a vieţii creştine vesteşte lumii fraternitatea întru Hristos trăită în biserică, în parohie.

b) prin cuvânt: să luăm poziţie (petiţii, vot, etc). Cateheza la care participăm în biserică ne ajută să ne exprimăm şi să aducem în lume un discurs creştin. Instruiţi sau nu, atâta vreme cât trăim cu adevărat în Biserică, în parohie, primim cu toţii, prin harul Sfântului Duh, cuvântul care trebuie atunci când trebuie (Marcu 13, 11).

c) prin creativitate: artă, cultură, filosofie, tehnică. Ca enoriaşi putem aduce lumii idei noi, valori noi şi forme noi de expresie pe care lumea nu le cunoaşte. Mărturia liturgică şi iconografică îmbogăţesc cultura unei ţări. Dar şi alte forme de artă, cum ar fi tradiţiile populare (cântece, dansuri, poezii, costume) îmbogăţesc, de asemenea, cultura lumii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre aceia dintre noi care practică o artă ne-liturgică – construcţie, pictură, muzică, literatură – şi care fac să existe în lume o formă de frumuseţe sau de adevăr „din dragoste pentru Frumos” (vezi festivalul Mitropoliei).

-----------

Prin toate acestea, vedem că, pe de-o parte, dinspre lume ne îndreptăm spre Împărăţia lui Dumnezeu sfiinţindu-ne viaţa şi căutând să ne mântuim noi şi familia noastră, şi, pe de altă parte, dinspre Împărăţia lui Dumnezeu (la care suntem părtaşi prin Sfintele Taine) mergem spre lume pentru a lucra împreună cu Hristos care vrea să salveze lumea. Parohia, o mică parte din taina pe care o reprezintă Biserica şi care ne este accesibilă, este o uşă care se deschide în ambele sensuri. Viaţa noastră stă sub semnul Crucii: ea este punctul de întâlnire dintre lume şi Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea Sfântul apostol Pavel a spus că suntem „răstigniţi pentru lume”.  

Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard

Conferinţa la parohie din Nantes, Franţa, 7 aprilie 2013

(mulţumim D-nei Andra Barbu a parohiei din Rouen pentru ajutor şi traducere!)