Cateheza-Explicarea Sfintei Liturghii- Vohodul- Trisaghionul si Lecturile

User Rating:  / 0
PoorBest 

Importanța citirii din Vechiul și Noul Testament pentru viața creștinului

Deși astăzi în practica Bisericii Ortodoxe universale nu a mai rămas citirea unui fragment din Vechiul Testament, totuși lectura Noului Testament s-a sistematizat, astfel ca într-un an să fie citit în integralitate Noul Testament, mai puțin cartea Apocalipsei.

Trebuie să nu uităm un lucru foarte important: creștinismul este o religie a cărții. Ortodoxia prin excelență caută să păstreze nealterat, neschimbat, adevărul de credință revelat, descoperit, de către Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos și redactat pe suportul Sfintei Tradiții în scris.

În comunitățile primilor creștini, accentul era pus pe rugăciune și învățarea poporului având ca suport lecturile (citirile) care se făceau la începutul adunării liturgice. Pentru fiecare creștin a asculta și a pune în lucrare ceea ce a fost învățat era datoria de căpătâi, prin aceasta dovedindu-se un împlinitor al cuvântului lui Dumnezeu.

În sujbele de astăzi, biserica folosește cu precădere cartea Psalmilor ca text pentru rugăciuni, iar în cadrul unor slujbe festive și fragmente mai importante din Vechiul Testament.

Biserica păstrează în practică și în învățătura ei un loc central Sfintei Scripturi. De asemenea în viața creștinului Scriptura ocupă locul primordial între celelalte ocupații. Acest lucru se datorează faptului că Evanghelia și scrierile apostolilor – epistolele- au un caracter moral și dogmatic.

Moral pentru că ele structurează o ierarhie a valorilor care este descoperită de însuși Creatorul omului, Dumnezeu. Aceste valori sunt contrare principiilor societății deoarece doar Sfânta Scriptură este voia exprimată în scris și care rămâne Testament Veșnic între Dumnezeu și om până la sfârșitul timpului.

Caracterul dogmatic (dogmă sau învățătura de credință- ceea ce Biserica crede ca adevăr descoperit de Dumnezeu și care face referire la Persoana Lui dar și la principalele învățături) al scrierilor din Noul Testament este descoperit prin învățăturile pe care Hristos Domnul și apoi Apostolii sub inspirația Duhului Sfânt (cea de a treia persoană a Sfintei Treimi) le-au învățat creștinilor.

Din cele spuse mai sus putem vedea importanța citirii în particular, acasă, de fiecare dintre noi. Biserica nu îngrădește nimănui citirea Scripturilor ci o recomandă cu cădlură fiind un bun mijloc de educare si de înțelepțire a creștinilor. Citirea Scripturii și interpretarea ei se face în duhul Sfintei Tradiții și nu după placul fiecăruia dintre noi.

Creștinul contemporan are o datorie importantă de a citi Sfânta Scriptură. Accesul la ea ii este înlesnit astăzi cu ajutorul tehnicii. De la a avea în mâini o Biblie clasică și până la ultimele aplicații care o fac disponibilă până și pe telefonul protabil. Însă cu cât o avem la îndemână mai ușor cu atât o citim mai puțin.

Fără citirea  Sfintei Scripturi sufletul omului se sărăcește duhovnicește. Sfinții Bisericii spuneau despre citirea Scripturii că așa să o considerăm de importantă ca o întâlnire personală cu Domnul a fiecăruia dintre noi atunci când citim un verset din Biblie. Dumnezeu de fiecare dată ne vorbește prin Scriptură nouă celor de azi. În spatele acelorași cuvinte se ascunde o înțelepciune care ne este dată de Dumnezeu.

Nimeni să nu lase o zi să treacă fără să citească măcar un capitol din Sfânta Scriptură pentru a vorbi cu Dumnezeu. Este o datorie a fiecărui creștin care se dovedește a fi un creștin preocupat de mântuirea sufletului.

 

Liturghia catehumenilorsau Liturghia cuvântului.

 

Sfânta Liturghie trebuie văzută ca un urcuș în rugăciune la sfârțitul căruia primim darul cel mai de preț: pe însuși Domnul Hristos trup și sânge ca să ne sfințească viețile. Trebuie de asemenea să vedem și simbolismul din spatele unor cântări și miscări ale preotului și ale credincioșilor în timpul Sfintei Liturghii.

Azi ne vom opri asuprea Vohodului Mic și a citirii textelor din Noul Testament: Apostolul și Evanghelia.

Ritualul Vohodului Mic.

În timpul cântării celui de al treilea antifon, Fericirile, preotul ia de pe Sfânta Masă Sfânta Evanghelie și înconjură cu ea Altarul ieșind prin ușa de mizănoapte în mijlocul bisericii. În mijlocul bisericii, preotul rostește o rugăciune și binecuvintează intrarea în altar după care la sfârșitul cântării preotul înalță Sfânta Evanghelie ți rostește: Înțelepciune, drepți!

 

Sesnul istoric al vohodului

Acum este important să descoperim sensul acestor gesturi și mișcări pe care preotul el face. Trebuie să nu uităm că Liturghia s-a dezvoltat de-a lungul secolelor. Acest lucru a dus și la apariția acestei mișcări de la începutul Liturghiei.

 În primele 4 secole creștinii erau prigoniți, iar pentru a salva textele scrierilor evangheliilor și epistolelor Noului Testament, acestea erau ținute în alt loc decât cel oficial unde se reuneau pentru a săvârși Liturghia. Astfel că după ce se adunau în biserică, erau aduse și sulurile cu textele. Iată rațiunea practică a acestei mițcări.

Rugăciunea pe care preotul o rostește înainte de a înălța Evanghelia când se află în mijlocul bisericii, se pare că ea era rostită la intrarea în biserică de către episcop.

Sensul mistic al vohodului

Trebuie să ne concentrăm atenția și asupra semnificației simbolice a acestor gesturi.

Sfânta Evanghelie este icoana, reprezentarea Mântuitorului Hristos care este numit ”logos” sau cuvântul lui Dumnezeu pentru că El a descoperit voia Lui printre noi oamenii. Aceastp mărturie ne-o dă și Sf. Ev. Ioan 1. 1,4 : La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.

Preotul în acesastă mișcare de a aduce evanghelia în mijlocul Bisericii arată ieșirea la propovăduire a Domnului Hristos- în strânsă legătură cu citirea din Apostol și Evanghelie ce vor urma. Ieșind la propovăduire, Domnul se arată poporului, preotul face aceasta prin înălțarea Evangheliei!

În timp ce înalță Evanghelia preotul rostește și două cuvinte care se vor mai repeta în anumite momente ale Liturghiei și anume: Înțelepciune Drepți !

Rostind cuvântul Înțelepciune preotul atrage atenția asupra importanței momentului și a faptului că atenția noastră trebuie concentrată asupra momentului respectiv.

Prin cuvântul Drepți se precizează poziția în care trebuie să stăm în biserică la acest moment!

După aceste indemnuri strana câtnă un stih foarte frumos: Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Mântuiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeul Cel ce ai înviat din morți pe noi cei ce-ți cântăm! Aliluia.  În timpul intonării acestui stih întreaga bisericăm toți credincioșii se închină de 3 ori până la pământ cu fața spre Evanghelia înălțată de preot  care , așa cum menționam mai sus este Însuși Domnul care a ieșit la predicarea cuvântului Mântuirii. Acest gest de a ne închina subliniază caracterul atemporal al Liturghiei: Hristos este în mijlocul adunării (Ev.Marcu 18.20: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor), iar credincioșii văzând pe Domnul lor, i se închină ca unui împărat.

Cântarea Trisaghionului sau „Sfinte Dumnezeule„

Cântarea imnului „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” este o continuarea de fapt a rugăciunii pe care preotul o rostește înainte de a întălța Evanghelia. În această rugăciune se spune: fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care împreună cu noi slujesc şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Rugăciunea mărturisește că împreună cu noi în Biserică sunt sfinții îngeri care se roagă. Tradiția spune despre această cântare că ea este cântată și de îngeri în ceruri.

El exprimă uimirea sufletului în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu şi credinţa că numai pentru că este sfânt Dumnezeu poate milui. Slujirea divină ne descoperă sfinţenia lui Dumnezeu fără să ne explice ce este. În sfinţenie ni se revelează concentrat toate însuşirile dumnezeieşti. Ea e misterul luminos şi activ al prezenţei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeşte pe Dumnezeu de lume. Am intrat în cer, prin participare la Liturghie, şi experienţa prezenţei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezentă. „Uluit de vederea orbitoare a cerului şi a pământului, sufletul este ca şi depăşit de această supraabundenţă şi se dăruieşte în întregime, devine jertfă curată, nu poate decât să facă să ţâşnească imnul treimic”. Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului mărturisind astfel că sfinţenia îşi are izvorul în faptul că Dumnezeu este treime de persoane: Tatăl - izvorul sfinţeniei, Fiul - biruitorul morţii (tare), Duhul Sfânt - dătătorul de viaţă (fără de moarte).

Rugăciuna trisaghionului

Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (întâi stătător) în numele întregii adunări liturgice (clerici şi credincioşi) pentru a fi învredniciţi a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: „Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti,” Rugăciunea începe cu afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu este sfânt adică este cu totul altceva, transcendent tuturor categoriilor lumii, „das ganz Andere”. Sfinţenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelentă, e profund apofatică dar, în acelaşi timp, profund trăită. În simţirea şi înţelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curăţie. Dumnezeu se odihneşte întru sfinţi datorită efortului lor de curăţire responsabilă şi de statornicire în faţa prezenţei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtaşi de cea mai proprie însuşire a lui, de sfinţenie, sălăşluindu-Se cu sfinţenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezenţa dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).

Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat;”. — Revelaţia dumnezeiască (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) ne învaţă că puterile îngereşti îl laudă, îl slăvesc şi I se închină lui Dumnezeu cutremurându-se de sfinţenia Lui. Acestor puteri îngereşti vrem să ne alăturăm şi noi conştienţi de nevrednicia noastră dar nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.

 Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte ci pui pocăinţa spre mântuire;” — În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, lăudată de puterile cereşti, ne aducem aminte că îngerii, oamenii şi întreaga făptură au fost create de Dumnezeu din nimic, au fost aduse „dintru nefiinţă întru fiinţă”. Dar omul, ca o cunună a creaţiei a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27) şi împodobit cu tot harul (Facere 2, 7). Omul a căzut dar Dumnezeu nu l-a lepădat ci îi dă înţelepciune şi pricepere şi pocăinţă spre mântuire cu condiţia să dorească aceasta şi să o ceară. Adevărata înţelepciune este aşadar o harismă, un dar dumnezeiesc care presupune angajarea în lupta duhovnicească prin împlinirea poruncilor lui Hristos şi prin pocăinţa de greşeale.

Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta a sta înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire:” — Adunarea liturgică, clerici şi credincioşi, a intrat în cer şi se află înaintea „slavei sfântului jertfelnic” al lui Dumnezeu. Avem conştiinţa nevredniciei noastre dar şi a datoriei de a aduce închinare şi preaslăvire prin intonarea cântării întreit sfinte.

Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre ale păcătoşilor, întreit sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre.” — Slujirea cu cuvioşie şi cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, adică curăţirea de toate păcatele şi umplerea de sfinţenia dumnezeiască astfel încât Dumnezeu să odihnească şi întru noi. Dar acest lucru nu este posibl numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie.” — Îi aducem rugători pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii pentru că în faptul sfinţeniei lor avem dovada că rugăciunea noastră pentru sfinţire nu este fără sperantă de împlinire. „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” — Rugăciunea se încheie cu reafirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu ca argument suprem pentru slăvirea Lui şi intonarea cântării întreit sfinte.

Z

FaLang translation system by Faboba